| Dragos Marius Chiriac, Redactor-sef |
Începând cu acest editorial vă propunem să facem o incursiune în Antichitate, la începuturile civilizației, pentru a ne reaminti istoria și evoluția medicinei umane și veterinare.
Vom merge în Mesopotamia, civilizație care a exercitat o puternică influență asupra întregii lumi antice a vechilor egipteni, evrei, perși, fenicieni, dar și asupra popoarelor europene din bazinul mediteranean – greci și romani.
Sumer a fost primul stat centralizat care s-a format în sudul Mesopotamiei, cu aproxi- mativ 2.000 ani î.Hr.
Mai la nord a apărut și statul Akkad, cu capitala la Babilon, care s-a extins și a înglobat și Sumerul. Cele două ramuri etnice (sumerienii și akkadienii) au fuzionat, rezultând o cultură unică, babiloniană. Astfel, Babilonul a devenit cel mai puternic oraș din Mesopotamia.
Cel de-al treilea centru de dominație a fost reprezentat de asirieni, cu capitala la Ninnive.
Sumerienilor le este atribuită scrierea cea mai veche din lume, cuneiformă, apărută pe tăblițe de argilă, cunoscute sub denumirea de “tăblițele de la Uruk”. Apogeul utili- zării caracterelor cuneiforme este atins în secolul al II-lea, în timpul redactării celebrului cod al lui Hammurabi, rege babilonian (1728-1686 î.Hr.), iar inscripțiile cuprind: un prolog, un text cu 280 de articole de drepturi, proprietăți, recompense și un epilog. Această inscripție se referă atât la medicina omului, cât și a animalelor, reprezentând primele legi scrise din istorie.
Iată câteva din prevederile codului lui Hammurabi în materie de animale:
- pe lângă termenul general de “Munai-Su”, care înseamnă „medicul de animale”, există trecut și “medicul de boi”, precum și “medicul de asini”;
- conform articolului 224, dacă medicul de boi sau de asini a tratat de o boală gravă un bou sau un asin și l-a vindecat, stăpânul boului sau asinului va da medicului drept salariu o șesime dintr-un siclu de argint;
- articolul 225 impunea medicului de animale obligația conform căreia “dacă a tratat un bou sau un asin de o boală gravă și i-a produs moartea, să dea stăpânului un sfert din prețul boului sau al asinului”.
Criteriul de apreciere a activității medicale era doar rezultatul, fiind răsplătită numai vindecarea, nu și eforturile depuse de medic în cazurile grele.
Codul Hammurabi are meritul de a fi introdus prima legislație medicală din istorie și prin pedepsele aspre impuse, de a îi obliga pe practicieni să fie prudenți, exigenți și să nu comită greșeli.
Pe un sigiliu cilindru care se află azi la Muzeul Louvre din Paris, apar încrustați doi zei, diverse instrumente chirurgicale, din care unul folosit în obstetrica veterinară, precum și un text implorator: “O, zeu Edin Mungi, care le ajuți pe femele la fătare, Urlugaledina este slujitorul tău”. Edin Mungi este găsit în Panteonul sumerian ca zeu al animalelor de pășune, iar invocația este făcută în favoarea femelelor care nasc, concluzionându-se că Urlugaledina era obstetrician veterinar, primul nominalizat de istorie.
De asemenea, pe un vas sumerian este reprezentat șarpele ca simbol al medicinei. Acest simbol – șarpele – dovedește eternitatea demersului medical și regenerarea ciclică, respec- tiv înnoirea continuă a științei medicale.
Sumerenii practicau necropsia pe animale sacrificate, în special oi și iezi, pentru a exami- na suprafața ficatului, denumit kabittu.
Din tăblițele de lut cu inscripții cuneiforme, datând din jurul anului 2500 i. Hr., reiese că sumerienii aveau o bogată literatură medicală. Din texte rezultă că bolile erau clasificate după organul în care evoluau, ficatul fiind considerat centrul organismului, viața fiind asi- gurată de sânge, care se reînnoiește după consumarea alimentelor.
Arta vindecării în Mesopotamia apare ca fiind practicată diferențiat:
- A-SU era medicul de oameni;
- MUNAI-SU era medicul de animale.
Din această perioadă se constată diversificarea specialităților medicale:
- medicina internă, cu o încărcătură total religioasă, era practicată exclusiv de preoți;
- practica chirurgicală, bolile ochiului și medicina pe animale, erau practicate de meșteșugari laici, dar și aceștia invocau zeii în favoarea vindecării pacienților lor, iar terapeutica, constituită din apă și foc, se confunda cu practicile magice (purificarea prin îmbăiere în fluviile sfinte Tigru și Eufrat, ungerea cu untdelemn și aprinderea focului ritual).
La mesopotamieni, starea de sănătate sau de boală depindea de o serie de zei. La sumerieni, principalii zei erau: Anu, Enki și Enlil cu fiul său Ninib, care era zeul sănătății. La babilonieni, principalii zei erau: Ea – zeul apelor, fiul lui Marduk implorat în caz de boală și un nepot, Nabu, considerat patronul științei. Zeul medicinei era Ninazu.
Mesopotamienii au practicat: medicina magico–hieratică; medicina empirico–laică.
Medicina magico-hieratică era practicată de sacerdoți în mod diferențiat: Baru se ocupa de anamneză, diagnostic și prognostic; Asipu practica invocarea tip rugăciune și alungarea spiritului malefic; A-Su era terapeutul propriu-zis care împletea invocarea zeilor cu remediile de tip medicamentos.
Boala era considerată pedeapsa pentru fărădelegile comise de bolnavi sau de un popor, idee ce o regăsim și la vechii evrei, preluată apoi de creștinism. Conform acestei idei, boala era transmisă pe pământ de zei, ei servindu-se de spirite malefice care îi pedepseau pe muritori. Aceste spirite malefice atacau fiecare doar o anumită parte a corpului (caracteristică a medicinei sumero-asiro-babiloniană): Utukku – boli de gât; Rabisu – boli de piele; Ibasu- epilepsie; Negral – ciumă.
Diagnosticul magic consta în depistarea cu precizie a duhului rău care, singur sau asociat cu alte duhuri, au produs o anumită boală (idee primitivă a unui diagnostic etiologic diferențiat pe boli și regiuni).
Procedeele terapiei magice constau în:
- implorarea zeului vindecător pentru alungarea demonilor;
- purificarea prin îmbăiere în apele fluviilor sfinte Tigru și Eufrat;
- transferul bolii într-un animal mic sacrificat și pus apoi pe trupul bolnavului;
- ungerea bolnavului cu substanțe urât mirositoare pentru ca duhurile rele să fugă de la el.
Herodot spunea că babilonienii nu aveau medici, bolnavii erau scoși în piețe publice, tratându-se după sfaturile primite de la trecătorii care au suferit de aceleași boli. Conform medicinei empirico-laice, A-Su, medicul laic pentru oameni și Munai-Su, medicul pentru animale, foloseau următoarele remedii:
- vegetale: cedru, smochin, șofran, ceapă, măceș crescut pe mormânt;
- produse animale: limbă de șoarece, oase de om, lapte de măgăriță;
- minerale: gips, cretă, pucioasă, praf de drum, praf de casă, pulberi din morminte.
Aceste amestecuri se administrau per os, pe piele, fumigații, cataplasme.
În numărul viitor vom continua cu istoria antică a medicinei umane și veterinare practicate de egipteni, fenicieni și hitiți.După această scurtă incursiune în istoria medicinei veterinare și umane, vă invit să parcurgeți acest număr al revistei, ce conține informații științifice de actualitate din specialitățile “Parazitologie și Dermatologie”. (va urma)